sursa: Camera Deputatilor, stenograma

Cu toţii ne dorim ca agricultura românească să recâştige prestigiul pe care îl avea odinioară, cel puţin în zona geografică a Europei Centrale şi de Est. Cu toţii ne dorim ca pe mesele românilor să se găsească mai degrabă produse româneşti, decât produse de import.

Nu cred că mai este cineva care să nu dorească să vadă cea mai mare parte a terenurilor agricole cultivate, şi nu lăsate în paragină, deşi pentru cultivarea lor agenţiile de plăţi au furnizat ajutoare. Nu cred că poate contesta cineva ajutorul imediat pe care fermierii români trebuie să îl primească atât din partea statului român, cât şi prin politica agricolă comună europeană.

Ceea ce nu trebuie să confundăm este diferenţa dintre sprijinul pe care fermierii şi agricultura românească trebuie să-l primească şi comportamentul licit pe care cei ce acţionează în domeniu trebuie să-l însuşească.

Toată lumea ştie că în sectorul agroalimentar, un domeniu ce reprezintă o parte importantă a produsului intern brut din România, evaziunea fiscală a înregistrat un trend ascendent, an de an, ajungând astăzi la impresionanta sumă de 1 miliard de euro.

Mă întreb şi vă întreb, oare cum poate sprijini Ministerul Agriculturii acest sector, dacă el nu contribuie la resursele bugetare ale statului român, dacă el este doar bugetofag?

Sprijinul statului român trebuie orientat cu prioritate către acei agenţi agricoli care probează corectitudinea fiscală a activităţilor lor, care în pofida provocărilor crizei economice preferă să rămână cu afacerile în economia oficială.

Nu ne mai putem plânge la infinit despre nerealizările acestui domeniu în cadrul economiei naţionale, atâta vreme cât fermierii cinstiţi nu pot concura loial cu reţelele comerciale ilicite, cu activitatea neloială a fermierilor aflaţi în economia subterană.

Cred cu putere că şi pentru agricultură a sosit un aşa-zis moment “zero”, în care va trebui să stabilim pe cine sprijinim şi cum, şi ce sens trebuie să ia politica agricolă din România.